Arhivele lunare: Septembrie 2012

exprimari in …Alb si Negru

Standard

Albul se poate exprima mai clar prin Negru iar Negrul se poate defini mult mai profund prin Alb

Dacă Negrul absoarbe Albul sau Albul se dizolvă în Negru, ori nu va mai exista Alb, ori nu va mai exista Negru.

Uneori Albul poate să te intristeze şi Negrul să-ţi zâmbească…

Stropul de Alb din oceanul de Negru va fi mereu atras de stropul de Negru din oceanul Alb.

Negrul şi Albul pot fi o strălucitoare pereche de non-culori  doar prin alăturare; prin amalgam ele devin o singură şi ternă culoare: cenuşiu.

Prin Iubire,  Negrul poate reusi, măcar pentru o clipă, să reflecte lumina, devenind oglinda pentru Alb, iar Albul poate reuşi, măcar pentru o clipă, să îşi concentreze tot spectrul undelor luminoase, transformându-le… într-un punct Negru.

Clara T

Anunțuri

(dez)Echilibru…

Standard

Mult timp si multi dintre noi percepem starea de dezechilibru ca pe  o…catastrofa, ca pe un blestem al existentei, ca pe o limita personala. Cautam, cu disperare, sa ne jucam jocul vietii cu aceasta miza- evitarea dezechilibrului. Asociem notiunii de echilibru concepte precum armonie, liniste, pace , fericire, cumpatare, calm.  Iar cand tonul se ridica, cand bagam mana pana la cot in borcanul cu miere, cand  ne tasnesc lacrimi din ochi, ne invinovatim de infractiunea  de a fi comis o ,,dezechilibrare,, si  ne indreptam spre penitenta , constient sau inconstient.  Unii din noi, instinctiv, nu am percepe dezechilibrul decat ca pe cel  mult o contraventie soldata cu o amenda, altii nici macar atat. Sunt insa cei din jur, tot sistemul ,,dreptei judecati,,  , care  ne arata cu degetul punctul unde,  pare-li-se lor, ,,am sarit calul,, , ,,am luat-o pe aratura,,  , ,,am iesit din axa,, , ,, am intins coarda prea tare,, – variante nuantate ale …echilibrului pierdut.  In fata acestui sistem de raportare,  starea de echilibru devine un fel de Mecca pe care nimeni nu o poate atinge cu adevarat, decat poate sfintii si fiintele din lumea celesta.  Si cand tot ce e in jur devine punctul tau de referinta, exista pericolul ca tu insuti sa te irosesti intr-o calatorie fara sens  catre Mecca, cand de fapt esti in imediata ei apropiere ori chiar  ai ajuns acolo.

Asta noapte, in somn, dupa un mic incident de ieri, care reusise sa ma scoata dintr-o minunata ,,stare de echilibru,, , resimteam, ca o povara , neputiinta mea de a fi reusit ieri sa ,,imi pastrez intact echilibrul, orice s-ar fi intamplat, ca deh, asta e un semn de evolutie si auto-control,,.  Povara mi-a agitat somnul si fiinta mea cauta raspunsuri in lumea viselor.

M-am trezit dimineata,dis de dimineata, in minte si in suflet, cu imaginea unui balansoar,din acela pe care se joaca copiii in parc. O imagine care mi-a oferit o alta perspectiva  asupra echilibrului, perspectiva ce se afla dealtfel in mine, dar pe care o reprimam, o cenzuram, o negam, din…prea multa dorinta , constientizata sau nu, de a fi parte integranta a sistemului de raportare de care vorbeam ceva mai inainte. Imaginea balansoarului, cu o parte sprijinindu-se de pamant, cu cealalta in aer, m-a dus cu gandul  la extremele prin care noi trecem tot timpul, in maniera ritmica sau haotica, din instinct sau din decizie, din ignoranta sau din prea multa stiinta.

In imaginea balansoarului am vazut cum se adunau frumos, precum doua grupuri de copii,  intr-o parte: armonia, linistea, pacea , fericirea, cumpatarea, calmul, iar in cealalta parte: furia, excesul, tristetea, agitatia…si ele , asa asezate, se leganau.   Balansoarul se pune in miscare doar cand in ambele parti ale lui se afla ceva/cineva care isi face simtita prezenta prin propria greutate sau printr-un impuls/miscare.  Totul este ca fortele care se afla in ambele parti sa se poata influenta una pe alta , cu un scop comun – leganarea balansoarului. Am realizat spontan ca echilibrul nu se afla nicidecum in ridicarea in slavi a partii pe care se afla ne-cumpatarea  si prietenele ei.  Nu se afla insa  nici acolo unde ambele parti sunt perfect paralele cu linia solului  (este obositor, lipsit de sens si de satisfactie sa stai intr-un balansoar , incercand sa-i pastrezi inertia sau asa numita ,,stare de echilibru,, , pe care noi  tot o cautam, nestiind de fapt exact ce reprezinta ea ).

Am realizat ca echilibrul, cel putin echilibrul ce tine de fiinta noastra,  este  nu o stare, ci o forta exprimata in putiinta fiecaruia din noi de a pune in miscare si a pastra bine unse acele mecanisme care te ajuta sa traiesti ca un copil care stie ca ,,sus-jos,,  ,  tensiune-relaxare,  actiune-nonactiune, ,,cand eu-cand tu,,  ,  ,,cand contact cu solul-cand senzatia de zbor,, ,  cand soapte- cand strigate, cand zambet -cand lacrima, cand speranta –cand deznadeje, reprezinta modelele de alternanta  care fac tot sensul si toata bucuria jocului pe balansoarul din parc sau pe cel al vietii…

La ce bun un balansoar intepenit intr-o singura ipostaza, oricare ar fi ea? Sa intrebam orice copil…. poate chiar  pe copilul interior…

Clara T

 

 

 

…fara lupta

Standard

Ne luptăm pentru timp, ne luptăm pentru spaţii, ne luptăm unii cu alţii, ne luptăm noi cu noi, ne luptăm făţiş, ne luptăm pe la spate, ne luptăm fără miză, ne luptăm cu un preţ, ne luptăm în tăcere, ne luptăm cu ecou, ne luptăm cu trecutul, ne luptăm şi cu clipa, ne luptăm pentru „da” , ne luptăm pentru „nu”, ne luptăm pentru o pace reală sau pentru una pretinsă …

Şi obosiţi de atâtea războaie, uităm că Pacea e în noi, că Fericirea câştigă fără să lupte, că Frumuseţea nu poate fi niciodată învinsă…

Clara T

 

iubiri si relatii

Standard

Nu este de ajuns sa iubim,, spune Jacques Salome, un autor drag mie…

 Important este sa ii oferim  iubirii  un spatiu in care ea se poate aseza in siguranta, spre a putea germina, creste, inflori, rodi iar apoi muri…la timpul ei.

Iar acest loc este relatia, acel liant intre doi oameni, acel adeziv de o calitate sau alta , forta de coeziune intre doua iubiri…

Deasupra unei iubiri ce poate avea intinderea ori adincimea unui ocean, a unei mari ori a unui lac, plutim noi, insulele, ce ne putem crea tarmuri comune, ce putem sa ramanem neclintite privind doar una catre alta, ce putem sa ne lasam purtate de valuri intr-o directie ori alta, atingandu-ne, pentru o ora, o zi ori o noapte, ce putem sa o luam in directii opuse cautand fiecare alta mare, alt lac , alt ocean , ce putem sa ne alipim creand o insula mai mare , ce putem sa ne suprapunem printr-un seism , disparand una sau alta, ce putem sa alegem  liber modul cum ne desenam ori cum ne stergem de pe harta iubirii ce ne poarta pe apele ei…

In spatiul relational, este nevoie sa ne definim fiecare din noi pozitia proprie pe o harta comuna…

………

Teoria cum ca ne suntem noua insine suficienti pare a fi o teorie valida si totusi incompleta , neajustata. 

 Intre independenta fata de un celalalt si dependenta de el, calea cea de mijloc si cea mai buna  pare a fi interdependenta – acel  compromis inteligent asumat intre succesul de a putea trai bine mersi doar cu tine insuti si esecul de a nu putea vietui decat prin altcineva…

Daca admitem ca totul pe lume are un sens, atunci sensul perechii este acela de a permite creatia unui INTREG din doua intreguri distincte, prin admiterea unei aritmetici in care 1 plus 1 face un alt 1.

Clara T

 

,,de ce taci?,,

Standard

Multe probleme între oameni , multe frustrări şi nemulţimiri apar din faptul că tindem să credem că este de ajuns să avem gânduri , emoţii şi sentimente cu privire la cineva, lăsând pe seama celuilalt să ghicească, din noianul de posibilităţi de exprimare, mai mult sau mai puţin voalate, adevărul din noi.

Avem un…cult al non-exprimării de sine, un cult al tăcerii atunci când ea se cere înlocuită de rostire. Ne complacem în comoditatea credinţei că pentru o relaţie trăirile sunt necesare şi suficiente, fără să admitem adevărul esenţial că o relaţie respiră, trăieşte, creşte, se reînnoieşte prin intermediul exprimării reciproce, al schimbului. O relaţie în care nu circulă informaţie, indiferent pe ce canal -verbal sau nonverbal- se transformă într-o relaţie prematur împietrită în ipostaza iniţială, care, oricât ar fi de minunată, rămâne doar o ipostază. Comunicând, descoperim , ne descoperim, îl descoperim pe celălalt, definim, ne definim, ne redefinim, suntem într-un dinamic proces de creaţie care ne vitalizează şi ne satisface…

Este adevărat, tăcerea celuilalt nu înseamnă în mod necesar lipsa gândurilor şi sentimentelor celuilalt faţă de noi. Ce înseamnă ea? Sunt răspunsuri de o uimitoare varietate. Faptul că tac , într-o relaţie, poate însemna că îmi este teamă să vorbesc , că nu ştiu ce să spun, că nu am timp să spun, că nu este o prioritate să spun, că nu vreau să spun, că îmi imaginez că nu este nevoie să spun, că sunt prea obosit ca să spun, că sunt prea timid ca să spun ori că nu ştiu cât de mult aş putea câştiga…comunicând.

Fireşte, şi tăcerea are nobleţea, valoarea , utilitatea şi timpul ei într-o relaţie, tăcerea este ea însăşi o formă de comunicare, uneori mai eficientă decât cuvântul . Ceea ce am înţeles de curând este faptul că nedefinindu-ne şi neexprimând celuilalt motivul real al tăcerii noastre , gândurile şi sentimentele pe care le avem pentru celălalt pot fi îngropate sub muntele format din toate posibilele tăceri…

Iar ca celălalt să aibă prilejul să răspundă, noi avem posibilitatea de a întreba: “ce înseamnă faptul că taci?”

E drept, se poate ca uneori, întrebarea noastră , fie ea şi repetată, să fie urmată nu de o clarificare ci de tăcere. Tăcerea celuilalt este însă şi ea un răspuns , în raport cu care ne putem defini tipul şi ritmul exprimărilor noastre către celălalt.

Clara T

 

si daca…

Standard

Cei mai mulţi dintre noi 

simţim că existăm cu adevărat

doar când suntem fericiţi…

 

Şi dacă am învăţa să fim fericiţi cu adevărat

,,doar,,  pentru faptul

că… Existăm?!

 

Clara T

 

in control abili…

Standard

Exista persoane care (fara sa-si faca un scop constient din asta) au tendinta sa tina sub control – pe ele insele, pe ceilalti, mediul inconjurator, pana si destinul, daca ar putea…

Sunt oameni care controleaza pentru ca astfel isi exercita niste atributii, niste prerogative, niste misiuni ori niste capacitati asumate si puse constient  in slujba celorlati. Nu la acestia si nu la acest tip de control ma refer.

Ma refer la acea tendinta de control care izvoraste din niste resorturi foarte profunde , destul de alambicate si bine inradacinate ale fiintei umane – teama de necunoscut, nesiguranta, neincrederea in sine, in ceilalti , incapacitatea de a crede intr-o forta creatoare inteligenta, eficienta si protectoare, dificultatea de a admite ca mecanismele universului exterior si interior sunt ,,bine unse,, si functioneaza in acord perfect cu scopul lor…

Este adevarat,  multi ar putea obiecta, asa cum am obiectat si eu o vreme, cum ca pana la urma existenta unei ordini universale, a unui plan divin bine pus la punct nu este decat o supozitie, nedemonstrata , ca pana la urma, tot ce ni se intampla noua in raport cu noi insine, cu ceilalti si cu universul  sta sub semnul…hazardului, al  lipsei oricarei ordini reale , al absentei unei logici incontestabile.  Obiectie care insa, valideaza o data in plus ideea lipsei de sens a controlului intr-un univers salbatic, de nedomesticit prin insasi natura lui.

Cu toate astea, multi, foarte multi dintre noi ne opintim sa mutam munti din loc, chiar daca stim clar ca locul muntilor e acolo unde e, ne straduim  sa-i schimbam pe ceilalti, sa-i facem altfel decat sunt ei (fie ca sunt asa pentru ca au o misiune proprie de indeplinit in planul divin fie ca sunt asa fara vreun scop anume), ne chinuim sa ne transformam din cum suntem in altcineva, facand implanturi si transplanturi atat la nivelul buzelor, sanilor, abdomenului cat si la nivelul convingerilor, caracterului, ideilor, valorilor, emotiilor, sentimentelor.

Controlul, are, desigur, beneficiile lui. Fara control, ne-am expune inutil si prosteste unor riscuri majore, stim asta cu totii. Controlul este, in niste cantitati  homeopatice, o fateta a instinctului de conservare, un semn al evolutiei noastre, un instrument indispensabil existentei  noastre precum exista pentru un sofer  frana , volanul si ambreiajul  autovehicului .

A incerca insa sa controlezi dincolo de niste limite , pe tine insuti ori pe cei din viata ta (chiar si cu motivatia pasnica si naiva ca astfel, eviti anumite riscuri )  este un act (auto)distructiv  si  infantil, precum acela de a evita , la volan fiind,  consecintele coliziunii cu o masina ruland cu 200 km la ora,  controland  ,,abil,,  masina ta ce ruleaza cu 198 km /ora  printr-o frana brusca sau prin redirectionarea ei in cel mai apropiat parapet de ciment…

Pana si ideea de a invata sa ne controlam… tendinta de a controla  imi pare , in ultimul timp, lipsita de inspiratie.  Incep sa constat, din ce in ce mai adesea, ca, acceptand sa fim ceea ce suntem , acceptand pe celalalt asa cum este si acceptand lucrurile asa cum se intampla (mai ales cand e vorba de situatii cand in mod cert ,,volanul nu-i la noi,, )  se creeaza  un fel de…cooperare armonioasa si miraculoasa cu universul a carui parte bine determinata ori  intamplatoare suntem…

Cu cat mai mult experimentam  starea de a fi parte a unui sistem ce functioneaza in siguranta, cu atat mai mult vom putea sa ne bucuram , in egala masura, de o plimbare pe o alee bine pazita sau de ratacirea prin desisul si intunecimea unei jungle.

Si cu cat mai mult vom ,,delega,,  controlul Universului creator  si cu cat vom crede mai profund ca totul, toti, toate,  sunt in modul, la timpul, in locul potrivit, cu atat mai mult vom reusi sa credem in noi si in puterea noastra ; in puterea de a-i influenta pe cei din jur, de a influenta mediul si de a ne lasa influentati noi insine de tot ce ne inconjoara, convinsi fiind ca orice se intampla, este spre binele nostru.

Clara T