un prieten cu zambet…verde

Standard

L-am zarit intr-o zi de mai, aruncat absurd, in spatele unei statii de autobuz din zona unde locuiam. Nu mai stiu incotro mergeam, eram de mana cu baietelul meu si asteptam autobuzul. Cand insa l-am vazut acolo, pe pamant, culcat si neputiincios, cu frunze atat de verzi si de vii, desi ofilite de caldura si de lipsa apei probabil, cu radacinile iesind revoltate prin pamantul uscat ce luase forma ghiveciului ce il gazduise,m-am oprit din mers, l-am ridicat usor de tulpina fragila si i-am spus baietelului meu ,,il ducem acasa,, . Noroc ca stateam in apropiere… Culcat la pamant, parea fragil si usor. In timp ce mergeam cu el catre casa, realizam cat este de greu, ce ramuri lungi si ce frunze dese avea. Simteam o bucurie aparte, de parca gasisem o comoara fermecata. Nu stiam exact unde am sa il gazduiesc, casa era oricum neincapatoare, iar curand urma sa ma mut in alt loc. Dar nu conta. I-am spus baietelului meu ,,sper sa traiasca, mami, sper sa il fi salvat,, . Nu avusesem niciodata un trandafir japonez in casa sau in grija, dar stiam de la o prietena ca sunt pretentiosi, ca nu le place sa fie mutati, ca au nevoie de conditii si de o atentie aparte. Pamantul care-i cuprindea radacinile a incaput cu greu intr-o galeata rosie de plastic in care tineam mopul. Era tot ce aveam la indemana pentru noul nostru prieten… L-am pus pe balcon, ingrijorata oricum ca soarele ce era destul de puternic deja l-ar putea afecta. Nu aveam alta optiune.

Din ziua aceea, l-am udat asiduu, l-am ingrijit, i-am mangaiat frunzele. Stiam ca plantele simt grija si speram ca disconfortul de a fi fost aruncat si apoi mutat in alta parte va fi diminuat cumva de privirile si de mangaierile noastre. Si totusi, pe zi ce trecea, culegeam de pe langa el sumedenie de frunze cazute si uscate. E firesc, imi spuneam, va pierde ceva frunze, dar va rezista, nu are de ce sa nu reziste, l-am salvat la timp, nu a stat prea mult fara apa… zilele treceau si odata cu ele, am adunat de pe tulpina lui, toate frunzele ce se uscasera, pana la ultima. Ramasese din el doar o tulpina cu multe, multe ramuri… l-am mai udat ceva timp, udam tulpina fara frunze, iar intr-o zi, am incetat sa mai merg sa il ud, acceptasem ca nu, nu il putusem salva, ca el a fost totusi, mult prea fragil…

A venit vremea sa ma mut, o luna mai tarziu. Carasem in masina de transportat mobila spre noua casa aproape tot. Ramasesera pe balcon niste vechituri si…galeata rosie cu tulpina fara frunze dar cu multe ramuri a trandafirului japonez. M-am uitat cateva clipe la el si m-am intrebat daca sa il iau cu mine in noua casa. Mintea imi spunea ,,nu, ce naiba sa faci cu uscatura asta, iar umpli si casa noua  de lucruri inutile,, . L-am atins usor cu degetele ,pentru a-mi lua ramas bun de la el, decisa sa il las acolo, la vechea locuinta, sa il arunce cei ce urmau sa vina in apartament. Si cand l-am atins,am simtit cum tulpina, desi lipsita de orice manifestare vizibila a vietii, m-a ,,convins,, sa nu o las acolo.. Am decis imediat sa iau galeata cea rosie si de plastic, spre mirarea celor ce ma ajutau sa car mobilierul : ,,ce mai faceti cu asta, doamna, nu vedeti ca-i uscat?,,.  ,,Vad, vad, dar il tin asa uscat pe balcon, ca cine stie…,,

L-am pus, in aceeasi celebra galeata rosie, pe balconul noii case. Pe langa tulpina lui, in pamantul mult din galeata, am pus niste seminte de busuioc. Diminetile udam semintele de busuioc si priveam cu drag la tulpina bogata de crengi si crengute lungi si uscate. Intr-o zi, m-am agatat intr-o crenguta, in timp ce udam busuiocul. Am decis sa scurtez crengutele, sa nu ma mai agat de ele. Am luat foarfeca si am inceput sa tai. Iar cand am taiat de la jumate prima crenguta, din ea a tasnit o seva – in apropiere de tulpina, crengile aveau viata. Am taiat inca una si inca una, toate erau verzi daca taiai suficient dinspre varf… Imi venea sa sar in sus de bucurie. Am adus apa multa, multa, sa ii satisfac setea, uitand de semintele de busuioc pe care le puteam inneca…

Speranta incoltise din nou in mine. Era viu, nu murise, deci sigur primavara urmatoare va infrunzi, imi spuneam…ca doar in iunie , era prea tarziu sa mai infrunzeasca… Au trecut zilele, il udam frecvent si ii mangaiam crengutele ciuntite de foarfeca mea, dar verzi in interior.

Intr-o dimineata de august, in timp ce imi beam cafeaua pe balcon, am zarit un punct verde, precum o gamalie de ac, lipita pe o crenguta. Credeam ca e o vietate, un gandacel.. M-am apropiat si nu-mi venea sa cred- era un mic muguras verde. L-am chemat si pe baietelul meu sa vada-,,mami, cred ca trandafirasl nostru o sa faca frunze,,. I l-am aratat cu bucurie si iubitului meu- ,,iti vine sa crezi, i-am spus, eu aproape ca undeva, in adanc, incepusem sa imi pierd speranta, dar uite, uite, chiar o sa faca frunze pana la primavara,,…

….pe la jumateata lui octombrie, exact cand au inceput zilele reci si noptile si mai reci, trandafirul japonez ne-a daruit prima floare. … cateva zile mai tarziu i-am gasit un loc in casa. Desigur, tot in galeata rosie, pe care am invelit-o insa intr-o catifea. Japonezul nostru prieten este fericit si ne-a multumit iar, cu o a doua floare.  Iar pe fiecare ramurica are cate un boboc…sunt 9 in total, i-am numarat impreuna cu baietelul meu… Bradul de Craciun o sa fie, probabil, un pic gelos pe podoabele rosii ale copacelului nostru generos…

Iar pe langa tulpina trandafirului japonez am o recolta simpatica de… busuioc.  Rup cand si cand cateva frunze proaspete sa ornez si sa dau aroma spaghetelor cu sos de rosii …pe care imi place sa le gatesc impreuna cu iubitul meu , la sfarsit de saptamana…

Nota de azi : randurile de mai sus  le-am scris in urma cu aproape un an. Ne  bucuram  si astazi  de compania trandafirului  japonez, caruia i-am facut un loc potrivit intrun colt al casei, pentru a-l feri de inghetul iernii si de arsita verii. Este adevarat, anul acesta nu ne-a mai daruit  flori;  ne daruieste insa, zi de zi, un …,,zambet,, verde-crud, viu , plin de optimism si…dragoste de viata. Uneori, se intampla sa uitam sa il udam la timp; isi ,,bosumfla,, frunzele si ne reaminteste ca are nevoie de noi, de atentia noastra.  Il ud, ii spun in gand ca imi pare rau  ca m-am luat cu altele si am pierdut  sirul zilelor cand l-am lasat insetat, ii mangai cateva frunze si in cateva minute parca radiaza bucurie. Ma bucur si eu. Este probabil bucuria de a simti vibratia iubirii , care se afla in tot si in toate…

Clara T

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s