respir, deci scriu…

Standard

Este déjà un truism- este uneori nevoie sa pierdem ceva pentru a fi capabili sa-i apreciem valoarea ori existenta in viata noastra.

Asa mi s-a intamplat mie cu acea parte din mine pentru care scrisul e precum respiratia – functie vitala, prezenta dintotdeauna, realizata spontan, natural, fara efort…

Am scris de cand am invatat alfabetul. Cred ca am scris chiar inainte de a invata sa scriu- am scris in gand, am scris cu degetul in aer, am scris visand… imi ascundeam, copil fiind, de ochii indiscreti ai familiei,  poezioarele, filele de jurnal in care imi colectionam emotii, ganduri,descoperiri, senzatii, sentimente, trairi. Realizasem ca scrisul este cutiuta in care puteam pastra aceste ,,ceva,,-uri fara forma materiala, atat de pretioase. Scrisul era pentru mine precum plasa vanatorilor de fluturi….

In adolescenta, am scris asiduu, amplificandu-mi, prin scris, pasiunile, am scris cand eram trista , neputiincioasa si disperata, uscandu-mi mai usor lacrimile de pe obraz odata cu cerneala intinsa pe hartie, am scris inventand povesti mai frumoase decat propria viata, am scris ca sa ma simt mai putin singura, am scris scrisori catre prieteni si catre iubiti…

Apoi, a venit un timp in care, prinsa in vartejul vietii de adult, as fi vrut sa mai scriu, dar aceasta activitate erau mereu lasata pe locuri codase , dupa prioritatile impuse de un job tracasant… dar plin de satisfactii materiale.  Mai deschideam cate o agenda sa scriu in ea, doar cand imi era rau, fizic sau psihic – scriam, intuind, cumva, rolul vindecator al confesiunii in fata foii albe de hartie.

Am inceput sa cred ca ceea ce le spuneam tuturor  cand aveam vreo 6-7 anisori : ,,eu sunt scriitoare ,, , era doar o toana de fetita, care acum a crescut si care acum are alt drum.  Dar ca orice samanta cu multa viata in ea, visul meu a inceput sa incolteasca intr-un fel bizar-  chiar si in intuneric, neudat si nebagat in seama.  Am inceput sa intru, fara sa-mi dau seama, mai intai tiptil, apoi cu toata talpa, in lumea…scrisului. Pe o usa dosnica, pe un drum ocolit, dar ce conta? Am inceput sa ii ajut pe alti oameni care isi asumau menirea scrisului, sa-si vada visele si ideile sub privirea insetata de cunoastere a celorlalti. Am devenit editor, am inceput sa ,,mosesc,, cartile zamislite de scriitori fecunzi. Cu cat editam mai mult, cu cat vedeam ce minunatii puse in cuvinte ies in fiecare zi in lume,  cu cat auzeam scriitorii ale caror opera le publicam cat efort depusesera , cata munca, cat timp si renuntari pentru a duce la capat o carte, cu atat ma convingeam mai tare …ca a scrie ,,cu adevarat,, ,  a scrie ,,bine,, , inseamna efort si asiduitate. In fata acestei paradigme, eu, care scriam la fel de usor precum  rasare iarba, care scriam in ritmul inimii si al rasuflarii mele, ma simteam, cumva…confuza. Valoarea unei scriituri era proportionala, in mintea mea de-atunci, cu durata si intensitatea travaliului creator.

,,Un editor e un scritor ratat,, mi-a spus, intr-un e-mail, un om care m-a ajutat prin sfaturi binevoitoare  sa imi pun editura pe picioare. Editor si el, dealfel si scriitor…nu neaparat ratat. Cuvintele acestea m-au ajutat cumva, sa inaintez in lumea scrisului,  luandu-ma pe mine insami ca atare – un scriitor ratat, fara sa imi asum ori sa accept  insa vreodata cu adevarat , ideea de a-mi fi ratat menirea de a scrie.  Cu fundul in cele 2 luntrii – a fi sau a nu fi scriitoare, am incetat sa imi tes panza romanelor, nuvelelor, cartilor importante pe care le purtam in mine de ceva timp si am inceput sa ma joc cu cate un fir razlet al gandurilor puse in cuvant in cate o poezie, in cate un articol, in cate un editorial, in cate un newsletter, in cate o prefata de carte … Asa, in acest pseudo-echivoc al situatiei, simteam un soi de confort  acceptabil, compromisoriu…

Incet –incet, pentru ca scriiturile mele erau din ce in ce mai mult adresate unui ,,public-tinta,,-publicul cititor de reviste, publicul cititor de articole pe net, publicul cititor de materiale de dezvoltare personala etc, ele au inceput sa devina, cumva, vaduvite de acea parte colorata,vie, din mine insami . Am inceput, involuntar, sa ma autocenzurez , sa trec de la particular la general, sa abstractizez, sa evit, sa ezit sa ma mai expun in fata foii cu tot, tot ce eram , gandeam, simteam, traiam eu. Cu cat scriam mai mult ,,pentru ceilalti,, incepeam parca sa uit sa scriu…pana intr-o zi, cand mi s-aparut ca ce ajunsesem sa scriu e inutil, idiot, nerelevant, nevaloros.  Pana intr-o zi cand am stat ore in sir chinuindu-ma sa scot cu forcepsul din forul launtric cateva paragrafe  pentru newsletter-ul saptamanal ce era programat  sa fie trimis, ca de obicei.. . Pana intr-o zi cand nici pixul pe foaie nu a mai vrut sa alunece, nici degetele pe tastatura…

Nu mai puteam scrie pentru ceilalti . Am incercat sa revin in fata agendei personale, sa scriu din nou pentru mine. M-am ingrozit constatand, ca zi dupa zi, reuseam sa scriu exact ca un robot, o lista penibila a ceea ce facusem eu, iubitul meu sau copilul meu in ziua aceea. Scriam mai ales ce ma deranja la noi si la viata noastra. Si imi venea sa strig, precum ii vine unei  persoane careia i s-a amputate o parte din corp,  sa strige cand se uita la locul gol unde candva ii era piciorul sau mana….

Un timp nu am mai putut nici citi. Scrisul celorlalti mi se parea un cutit prea adanc infipt in propria rana. In cate o seara cand iubitul meu intarzia acasa, imi luam cate un jurnal din trecut, cate o revista cu articole de-ale mele, cate o carticica cu versuri scrise candva si le citeam plangand . Le citeam si imi placeau, le admiram, eram patrunsa si emotionata de acele randuri pe care le scrisesem ,,pentru ceilalti,, , pe care le subapreciasem. Imi doream in clipele acelea, sa mai pot scrie ,,macar ,, o prefata natanga la o carte oricat de mediocra.  In afara insa de dorinta, nu se intampla nimic…

Intr-o zi, am descoperit  intr-un blog, un scris minunat al altei fiinte…randuri purtand in ele toata viata, toata culoarea, toata simfonia de emotii, indoieli, pareri, senzatii, nuante, vibratii pe care o continea, candva, scrisul meu.

Nu este mult timp de cand s-a intamplat miracolul de a fi gasit oglinda potrivita pentru acea parte din mine care nu fusese amputate  ci doar paralizata… partea mea cea care scrie.

Am reinceput , timid, sa imi scot din cufere si sa imi sterg de praf colectia de articole, editoriale, texte de prefata… le-am recititi, le-am zambit,  le-am aranjat frumos pe rafturile acestui blog.  Am acceptat ca, da, pentru moment, nu mai pot scrie. Am acceptat cu seninatate. Pentru ca undeva, in adancul meu, resimteam  vibratia acelei seminte ingropate candva. Stiam ca nu va fi mult pana va incepe sa germineze. ..   si iata ca scriu iar… Pe rafturile blogului amestec , cu bucuria unui copil, piesele ,,de colectie,,  cu  cele ce au inca imprimata in ele caldura degetelor care ating tastatura…

Nu stiu exact ce inseamna sa fii ,,scriitor,,.  Nu (mai) stiu ce inseamna sa ,,scrii bine,,.  Nu mai sunt sigura ca a scrie pentru altii  este un scop mai bun/inalt/nobil  decat a scrie doar pentru tine . Nu mai cred ca valoarea vreunei creatii sta in mod necesar  in efort  .   Simt  din nou, energia, pulsul,   ritmul scrisului reflex, precum respiratia.

Numai ca de data aceasta pretuiesc acest dar… asa cum  multi dintre noi ajungem sa pretuim miracolul faptului simplu de a respira abia dupa ce am stat un timp semnificativ intr-o situatie in care am experimentat  sufocarea…

 Clara T

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s