sinceritate versus politete

Standard

 

Sunt , structural, adepta sinceritatii pure , oricat ar fi ea de dura.  Nu am inteles multa vreme sensul politeturilor sociale, am strambat din nas cand citeam carti de bune maniere, ma revoltam cand vedeam cum o femeie minte cu nonsalanta un barbat: ,, ah, ce interesant si inteligent esti! ,, in timp ce se abtinea cu greu sa nu caste de plictiseala in prezenta lui, si  dramuiam cu (poate) nefireasca zgarcenie complimentele adresate cuiva.  Daca am inselat, am preferat sa spun cum stau lucrurile, e drept, nu intotdeauna imediat, dar am considerat mereu ca fiecare din noi avem dreptul inalienabil la adevar din partea celor de langa noi si mai ales din partea noastra .

Apoi, intr-un timp al existentei mele, ce-si prelungeste unele ramuri pana in clipa de-acum, am inceput sa invat -din carti, din cursuri, din experiente si de la ceilalti- cum ca sinceritatea nu e neaparat o virtute atat timp cat face rau ori nu lasa loc pentru niciun bine. Am invatat ca sunt culturi, ca cea japoneza, unde a rade cand esti trist, doar pentru a-i oferi celui din fata ta un chip placut, este un act de civilizatie si de evolutie personala. Am invatat ca atunci cand aduc cu mine sinceritatea starilor mele mai putin placute, precum pesimismul, deprimarea, oboseala, supararea, oamenii din jur ajung sa rezoneze cu starea mea ori ajung sa ma evite. Am invatat ca eu insami pierd multe si marunte afisandu-mi pe chip amalgamul interior. Am invatat ca nici fericirea mea  nu-i primita mereu cu bucurie, mai ales de cei din jur care se complac in victimizare si bucuria cuiva le pericliteaza dreptul de a avea motive vesnice de lamentare.

Am invatat din carti mai ales, am fost persuadata in multe cursuri de ,,wellness spiritual,, ca e bine si frumos si bun sa complimentez cat mai mult si cat mai des, sa imprastii laude  in jur, sa scormonesc in creativitatea mea pana acolo unde pot gasi o parte estetica/pozitiva/de admirat pana si la un personaj nespalat  , nepieptanat, cu haine slinoase ,mirosind a tutun , alcool si urina, in timp ce merge in autobuz, stingherind zeci de oameni ce au avut nesansa sa mearga in acel mijloc de transport in comun. Am incercat un timp semnificativ sa imi pun masti,mi-a si reusit: o masca  sociala nici trista, nici prea fericita, atat cat sa nu deranjez pe nimeni nici cu prapastiile mele nici cu zborurile mele in inalt. O masca neutra pentru cei dragi, atat cat sa nu se ingrijoreze ca pic de epuizare dar nici sa nu isi imagineze ca sunt in culmea energiei, numai buna de exploatat. O masca oarecum cameleonica pentru mine insami, atat cat sa pot merge inainte fara sa risc sa nu ma mai recunosc dar si fara sa risc sa devin mai mult decat imi dau eu dreptul sa fiu…
Pana intr-o zi, saptamana trecuta, cand copilul meu , dupa ce mi-a aratat un desen,  m-a intrebat: ,, iti place, mami?,,   ,,Desigur ca imi place, cum sa nu-mi placa?,,  Copilul meu s-a infuriat, a trantit cu desenul de podea si mi-a spus : ,, nu stiu daca iti place! Nu te mai cred ca iti place!,,  Consternata, am continuat: ,, dar nu inteleg, mami, de ce crezi ca nu mi-ar placea desenul asta?,,  ,, Pentru ca tu MEREU si LA TOATE imi spui ca iti plac…,,  ,,pai chiar imi plac toate ,, am continuat , cu zambetul pe buze si cu un gol ingrozitor in stomac, cu un tremur abia controlat al vocii… pentru carealizam ca intr-adevar, acel desen nu era tocmai reusit ca tate celelalte ale lui si ca nici nu-mi placea tare mult. Dar nu indrazneam sa exprim sincer ce simteam, din teama de a nu-l supara, dezamagi, descuraja.
Am devenit confuza. Dincolo de intentia vadita de a crea un bine printr-un compliment perpetuu, realizam  un efect pe care nu-l scontatasem nicicand…

In mine incepusera sa se intrezareasca franturi din fiinta aceea care, candva, putea fi usturaor de sincera cu oricine. Dar in goana cotidiana, luata cu asalt de urgent si prioritati, am lasat in uitare acest mic dialog.

Aseara insa, in metrou fiind cu copilul meu, purtam o bratara pe care el mi-o daruise acum 2-3 zile, cand s-a intors dintr-o scurta excursie cu scoala. Ma uitam la bratara, era din acelea de duzina, pe care eu nu le-as purta de regula nici daca as fi platita pentru asta. De dragul copilului insa, mi-am pus-o la mana. ,,Ce mult imi place bratarica de la tine,, i-am spus aseara. Dar o voce interioara mi-a zis : ,,de ce il minti?,,  In fata acelei voci, m-am simtit datoare sa rectific : ,,de fapt, mami, imi place bratara asta pentru ca este de la tine,, . Si m-am simtit cumva, usurata ca , intr-un fel , deveneam congruenta cu ceea ce gandeam cu adevarat.  Iar el a replicat, cu o urma de dezamagire in voce: ,,adica …cum? Daca nu ar fi  de la mine , nu ti-ar mai placea bratara asta?           De fapt, tie iti place doar pentru ca este de la mine?,,  ,,desigur !!!!,, imi venea sa –i spun, verde-n fata . Si totusi, ceva din mine, ceva la fel de …greu, de mare, de profund precum dorinta de a fi sincera, m-a facut sa-i raspund cald, ambiguu , echivoc: ,,mami, tu ai gusturi minunate si orice bratara ai fi ales tu,   as fi purtat-o,,…   (,,dar numai pentru ca e de la tine,,- am continuat, in gand)

 Ma simteam  intr-un compromis care ma ajuta sa ma simt impacata, intr-un fel …mai rotund decat ma simteam candva in patratul rigid al sinceritatii absolute ori in dreptunghiul mult prea alungit, in timp si in spatiu,  al unor complimente/laude/bunavointe menite sa creeze celuilalt un bine greu de dovedit…

 

Clara T

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s