Arhivele lunare: Ianuarie 2013

apropiere

Standard

Aproape ca

infloresc iar copacii flori nevazute

printre frunze uscate ce cad auriu…

Aproape ca

zambeste portocaliu si cald soarele

printre norii de plumb adunandu-se vinetiu…

Aproape ca

se aude marea lovita de tarm

printre picaturile ploii siroind straveziu…

Aproape ca

totul se naste sub ochii mei

printre secunde murind, fiindca stiu

ca suntem…aproape.

Clara T

apa si piatra seaca

Standard

fiecare din noi stie  ce vrea ori ce are nevoie. adesea cautam ce vrem acolo unde nu-i sau unde nu-i de dat .  si desi vedem limpede ca nu batem la usa care trebuie, insistam. e mai comod asa, decat sa facem niste pasi in stanga sau in dreapta. incercam sa obtinem apa din piatra seaca. mai intai, stam in fata pietrei, ii povestim ca noua ne e tare sete, ca tare ne-ar bucura  ca ea , piatra sa se prefaca in izvor de dragul nostru, ca deh, iata, noi am venit la ea, stam langa ea, ne place de ea, o iubim si o apreciem; avem incredere ca nu ne va dezamagi…   dar piatra, nimic. strambam din nas, incepem sa dam explicatii, argumente de toate felurile , pe ton jos , apoi pe ton inalt. mai intai cu zambetul pe buze, apoi cu incrancenare . piatra, nimic. luam piatra, dam cu ea de pamant, doar-doar, o iesi din ea vreun strop de apa. o calcam in picioare. o calcam pana facem tot noi rani in talpi. apa din piatra nu iese, poate doar stropi de sange din ranile noastre si stropi de lacrimi din ochii nostri. ne revoltam. ii spunem pietrei ca o lasam in drum, in soare, inutila, fara cautare, fara atentia noastra, fara cererile noastre, fara prezenta noastra atat de importanta in destinul ei de piatra. ea tace in continuare; ori daca vorbeste, vorbeste rostogolindu-se mai departe de noi. noi, dupa ea, blestemandu-ne destinul, nenorocul,  setea si piatra . intr-un tarziu, insetati si obositi, ne resemnam in fata nedarniciei pietrei . lupta ni se pare fara sens si oricum nu mai avem resurse sa o purtam. incercam sa facem ceva cu noi insine, pentru ca asa am aflat din carti si de la intelepti, ca nu poti face din piatra altceva, dar tu din tine poti face ce vrei. asa ca…incepem sa cautam sa invatam cum sa ne gestionam setea. cum sa o diminuam. sa o camuflam. sa nu  mai simtim. sa o stergem din dictionarul existentei noastre. cu cateva tehnici eficiente, reusim. iata, nu mai simtim setea. redevenim prieteni cu piatra cea seaca. nu ne da apa, dar daca ne gandim bine, ne da ea altele: stralucirea soarelui oglindit in ea, mirosul marii sau al ierbii,strans in porii ei, prezenta ei cand ne simtim singuri. o strangem in palmele noastre, o privim, o mangaiem. Am uitat de sete, este liniste. pietrele  nu au nevoie de apa.  piatra noastra are tot ce-i trebuie: soarele, pamantul pe care sta, mirosul ierbii, atingerea vie a mainii noastre, privirea noastra plina de atentie. ei ii este bine. noi insa, chiar daca nu mai simtim setea, ne ofilim pe zi ce trece, precum o planta; ochii isi pierd din stralucire; de-abia daca mai putem zambi pietrei noastre. nu prea avem habar ce ni se intampla – totul pare sa mearga bine…     bine?!    oare ce inseamna asta?  ne uitam in jur – iata , sunt unii care zambesc si le straluceste privirea. ce au ei si noi nu? intrebam piatra. nu ne da niciun raspuns cum nu ne da nici apa. ii intrebam atunci pe cei care zambesc. si ei ne raspund: sursa zambetului nostru este apa din  izvor. apa?! ne reamintim pe data de ceva ce uitasem: ah, da, apa….aceea pe care o cautam si eu acum ceva vreme, pentru care am luptat, am plans, am strigat. apa pe care am cautat-o , am cerut-o si nu am primit-o niciodata! apa aceea de care de fapt nici nu am nevoie, caci iata, eu nu simt setea, pot trai si fara ea!  omul cel zambitor se uita la tine si pleaca. ramai intrebator si confuz.  piatra sta cuminte si seaca in mainile tale. zambetul trecatorului iti ramane in gand, iti atinge sufletul, iti aminteste de tine, de setea ta. nu este nevoie de nicio carte care sa te invete ca iti este sete. nu mai ai nici lacrimi sa plangi. ai si uitat dealtfel cum se plange. ai si uitat de ce si cum si pentru ce ai ales candva sa cauti apa in piatra cea seaca. ai si uitat daca poti trai fara sa tii piatra in maini dar iti amintesti dintr-o data ca tu nu poti trai fara apa.  intelegi dintr-o data totul… nu poti avea apa de unde ai cerut-o , dar unde e izvorul de care pomenea trecatorul? Nu stii, dar intre timp ai aflat ca mereu poti gasi raspunsurile cele bune, daca intrebarea pe care o pui este cea potrivita.   Te uiti din nou la piatra , cu intelegere.  O mangai si-i spui ca tu ai reinceput sa simti setea si ca ai nevoie de apa si ca vei pleca in cautarea izvorului care sa-ti redea zambetul si stralucirea din priviri. Ca vei pleca, cu sau fara ea…

Nu stii ce-ti va raspunde piatra, nici daca iti va raspunde.  Nu stii cand vei gasi izvorul nici daca il vei gasi. Nu stii daca piatra ta seaca te va insoti pana la izvor sau daca iti va aluneca din maini pentru a ramane locului. Este posibil sa nici nu stii ca in urma ta ori in mainile tale, din piatra cea seaca au inceput sa izvorasca lacrimi – de tristete sau de bucurie…    Dar lacrimile, ale tale sau ale pietrei, sunt tot lacrimi, nu potolesc setea.

iar tu deja mergi inainte spre apa de care ai nevoie…

 

Clara T

omul care hranea pescarusii

Standard

treceam azi dimineata pe langa Cheiul Dambovitei, grabita si acaparata de gandurile mele care incercau sa gaseasca strategia cea mai eficace pentru a-mi incadra toate activitatile , atat cele urgente si neimportante cat si cele importante dar ne-urgente, in orele zilei de azi. privirea tintuita spre directia mersului meu inainte  cat si vocea gandurilor mi-au fost atrase de un zgomot ciudat si de o imagine bizara: un stol imens de pasari albe se napusteau galagios si dezordonat spre un punct: un batranel imbracat in haine saracacioase scotea dintr-o sacosa paine dupa paine, le rupea in bucatele si le aseza frumos pe bordura inalta a micului pod de pe chei. Pescarusii, care parca veneau de pretutindeni si nenumarati, se agitau voios in preajma omului care-i hranea si  dadeau viata si stralucire atmosferei terne si  apatice a unei zile obisnuite intr-un oras atat de populat si poluat de prea multa indiferenta…

in fata acelei imagini, ochii mi s-au incetosat de lacrimi de emotie:  noi, cei care de-abia ne dramuim timpul pentru ,,prioritati,, , ,,necesitati,, si ,,treburile noastre importante,, , mai avem atatea de invatat de la semenii nostri care au descoperit reteta alchimica ce le permite sa pregateasca in timpul lor, din banii lor, cu energia si cu mainile lor, micul dejun pentru pescarusii Lumii…

Clara T

 

 

tot despre Rost

Standard

inca o idee (citita intr-o carte) care m-a facut sa meditez in ultimul timp la rostul nostru :  niste arheologi au descoperit undeva o masinarie straveche, nu e important sa o descriu. important este ca nimeni nu si-a dat seama pana acum (desi se fac cercetari multiple) la ce ar fi folosit masinaria aceea. si spune autorul cartii la care fac referire: pentru ca cercetatorii sa afle in cel mai simplu si mai sigur mod care e rostul masinariei, ar trebui sa il intrebe pe creatorul ei.

cand dialogul cu Creatorul nu este posibil,  Rostul unei Creatii  se poate afla printr-o munca de Sisif sau prin revelatie .  Creatia exista insa dincolo de rostul ei originar,  fie ca este descoperit sau nu; si cred ca rostul oricarei Creatii  care exista poate fi redefinit…   

revenind la masinaria descoperita si la cautatorii rostului ei, poate ca nici nu este atat de important sa aflam pentru ce a fost ea conceputa. important e ca ea a rezistat timpului si se lasa in mainile noastre, iar noi , din cercetatori am putea deveni creativi si am putea sa-i gasim un rost, macar provizoriu, pana ce vom putea afla , de la Creator, prin munca de Sisif sau prin revelatie, sa-i redam posibilitatea exercitarii rostul originar…

Clara T

 

un rost in viata

Standard

citeam ieri intr-o carte despre dezastrele pe care le prduce in viata unui om faptul ca acestui om ii lipseste un sens in viata; depresia, apatia, dependentele, vidul interior, sinuciderile, nefericirea si o intreaga cohorta de stari greu de trait, greu de gestionat se datoreaza, pare-se, lipsei de sens al vietii si , mai mult, faptului ca oamenilor le este greu sa-si descopere un sens, sa defineasca sensul vietii lor. eu mi-am definit si gasit sensul demult. dar citind, mi se strangea stomacul la teama ca copilul meu ar putea ajunge, candva, in tabara tinerilor/adultilor de mai tarziu, ce va cauta sa-si umple vidul existential prin mijloace distructive. m-am framantat toata ziua daca sa-l intreb sau nu, la varsta lui, sa vad daca stie cam ce ar fi acela rost al vietii lui. ma tot codeam, spunandu-mi ca e prea mic pentru o intrebare atat de profunda . la culcare insa, dupa ce i-am citit povestea, am indraznit sa il intreb, emotionata, tematoare, plina de indoieli : ,,mami, tu care crezi ca e rostul tau in viata asta?,,  . credeam ca o sa astept o vesnicie raspunsul,ca o sa-l vad blocat in fata intrebarii. nicidecum: mi-a raspuns simplu , senin, zambind, de parca astepta intrebarea mea dintotdeauna: ,, rostul meu este sa fac Pamantul mai frumos.  si sa ma fac pe mine mai frumos. pentru ca daca eu sunt frumos, pamantul va fi mai frumos si din cauza mea,,.

Am adormit linistita…

Clara T

ce ar fi daca am indrazni?

Standard

Cred ca punem un accent prea grav si investim nejustificat de mult  in ,,a rezolva probleme” , in a ,,repara relatii stricate”, in a “descoperi disfunctii”, “in a gestiona crize”…

Ce-ar fi daca am schimba un pic perspectiva si am indrazni sa participam la viata noastra asa cum participi la un joc?

Ce-ar fi daca ne-am focaliza energia si mai ales privirea catre a descoperi care ne sunt dorintele cele mai fecunde, visele cele mai colorate si am incepe mai intai sa le desenam, sa le descriem in cuvinte, sa vedem cu arata, apoi am incepe sa trasam posibile alei catre ele?

Ce-ar fi daca am incepe sa ne traim povestea de viata incepand-o nu cu clasicul si implacabilul “a fost odata ca niciodata” ci cu un creativ…”va fi odata ca niciodata”?!

Ce-ar fi daca nu ne-am mai defini prin problemele si limitele noastre ci ne-am deschide pentru o noua viziune-aceea a persoanelor  care visam sa devenim, chiar daca aceasta imagine a devenirii noastre e una fooooooarte indepartata de ceea ce se intampla sa fim acum?

Ce-ar fi daca am renunta la a cauta moduri care ne indeparteaza de nefericire, neajunsuri, esecuri si stress si am incepe sa invatam sa fim cautatori de frumusete, de potentialitati, de taramuri neexplorate, de comori negasite inca?

Ce-ar fi daca,  indiferent ce am invatat sa facem pana acum, am indrazni, macar o data, asa, intr-o doara, sa jucam rolul Artistului care isi desavarseste cu Pasiune, Opera?

Clara T