despre fapta si rasplata

Standard

Rasplata Regelui

A fost odata ca niciodata un rege care avea un castel mare si frumos si o fiica minunata. Dar cu ce se mandrea  regele cel mai mult era o gradina plina de flori si de copaci de o frumusete fara seaman, care era ingrijita de cel mai priceput gradinar din tinutul acela. Dar intr-o buna zi, fiica regelui observa ca cei mai indragiti trandafiri din gradina ajunsesera sa se ofileasca  caci cel mai batran si mai gros copac din gradina isi intindea peste ei ramurile prea-pline de frunze. Fata il ruga pe tatal ei sa-i porunceasca gradinarului sa faca ceva sa salveze trandafirii cei dragi. Gradinarul cel mai priceput din tinut spuse ca trandafirii aceia nu putea fi replantati si singura solutie sa-i salveze era sa se taie copacul care-i umbrea; gradinarul nu putea face lucrul acesta caci avea alte treburi de facut in gradina si mai spuse ca cel care va taia copacul va trebui sa aiba  forta sa-l doboare dar si abilitatea de a-l dobori in asa fel incat copacul sa nu cada peste trandafiri sa-i distruga. Sarcina era grea, regele stia ca in regatul lui nu mai era niciun alt gradinar disponibil si priceput, asa incat dadu de veste prin tinuturile invecinate si prin cele mai indepartate ca acela care va putea taia copacul cu pricina fara sa striveasca trandafirii va primi un cufar de giuvaeruri  de mare, mare valoare. Multi gradinari incercara, zi dupa zi, sa vina sa vada daca s-ar incumeta la sarcina ceruta de rege. Priveau copacul urias,unii  incercau sa dea doua trei lovituri in coaja lui intarita de ani, apoi se lasau pagubasi, spunandu-si ca chiar daca vor reusi pana la urma sa doboare copacul, exista riscul sa cada peste trandafiri iar truda ar fi fost in zadar iar ce era mai rau, regale ar fi pedepsit pe cel care i-ar fi stricat trandafirii iubiti ai fiicei lui.  Trecura asa, zile peste zile, copacul ramanea in picioare, iar trandafirii se tot ofileau, fata era din ce in ce mai trista, regele din ce in ce mai suparat…  Pana intr-o zi, cand , dintr-un regat indepartat, doi gradinari tineri , plini de forta si care plecasera sa colinde lumea caci  isi doreau sa experienteze  si sa invete lucruri noi, sosira la curtea regelui, se uitara la copac, vazura ca este gros si rezistent, dar ei se simteau  in putere si se incumetara sa incerce, spunand insa regelui ca aceea nu era treaba care se facea peste noapte ci ca ar fi avut nevoie de ceva zile , nu stiau cate, pentru a dobori copacul cel falnic. Regele intelese, le ingadui sa poposeasca la el in regat si sa le dea merinde si acoperis pana treaba va fi gata, insa le aduse aminte ca totusi, trandafirii erau ofiliti si ca era nevoie , pentru a fi salvati, ca treaba sa fie terminata inainte ca plantele sa se usuce definitiv. Tinerii isi facura un plan, isi ascutira secure, topoare si fierastraie, si incepura sa loveasca, sa loveasca , sa loveasca copacul, isi ascuteau topoarele si continuau iar, cand unul obosea, celalalt ii lua locul, asa incat treaba sa fie terminata la timp si cufarul de giuvaeruri sa le apartina, pentru a putea calatori prin multe tari din lume, pentru a invata lucruri noi…   Timpul trecea, tinerii munceau pe rupte si totodata, muncind, apucau sa mai schimbe cate o vorba si cu ceilalti curteni din regat, ba chiar sa cunoasca mai bine pe rege si pe fata lui, care veneau adesea sa vada cum merge treaba, ajunsesera sa cunoasca speciile de flori si de copaci din gradina regelui,si chiar obiceiuri noi de pe meleagul regatului. Desi loviturile de secure il subrezisera foarte foarte mult, copacul rezista inca eroic iar trandafirii mureau incet, lipsiti de lumina soarelui. Intr-o seara tarzie, amandoi  tinerii simtindu-se foarte, foarte osteniti,   s-au hotarat sa ia o pauza si noaptea aceea sa lase lucrul, ca deh, la cate zile trecusera, ce ar mai fi contat o noapte, si oricum, copacul se mai tinea  doar intr-o parte din trunchi; a doua zi, mai odihniti , isi spusera ei, ar mai da impreuna cateva lovituri zdravene, apoi ar inclina copacul in directia opusa tufei de trandafiri si treaba ar cam fi gata, in sfarsit…  Se culcara deci linistiti si increzatori in finalizarea muncii lor…

Nu stiu cum se facu, dar in noaptea  aceea,  un  calator  de pe un alt meleag , sarac si dornic de imbogatire, ajunse in curtea regelui, ii ceru permisiunea de a incerca si el sa dobare copacul, chiar daca era ora tarzie si caderea lui ar fi pricinuit zgomote in regat. Dar regele si fata, disperati ca trandafirii le erau pe moarte, si oricum neincrezatori , il lasara pe calator, care nici macar nu era gradinar si nici macar nu parea sa aiba forta, sa incerce sa doboare copacul. Acesta, dupa ce il privi un pic, fara secure, fara topor si fara ferastrau, se propti cu spatele in el , impinse tare in directia potrivita incat trandafirii sa nu fie zdrobiti, impinse, impinse , impinse cu forta si, sub privirile mirate ale regelui si ale fetei lui, copacul a cazut cu un troznet puternic la pamant. Calatorul, stergandu-si  stropii de sudoare de pe frunte, zambi multumit  si in uralele curtenilor care , desi era noapte, se stransesera  in jur sa vada minunea, primi pe data cufarul de giuvaeruri, regele rasplatindu-l, dupa cum isi daduse cuvantul , pe acela care reusise sa ii salveze tufa de trandafiri, doborand secularul copac…

Cei doi tineri gradinari, care se trezira dimineata si aflara intamplarea, plecara din regat nebagati  in seama , vlaguiti de atatea zile de osteneala si fara nicio rasplata de la rege, dar luminati de bucuria de a se afla iar pe drumul lor  catre noi gradini, noi invataturi si noi experiente de viata…

Clara T

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s